Poate ati intalnit in terapie, sau la serviciu ori in vreo imprejurare, genul acela de om agitat, vesnic in cautarea a “ceva”, vesnic nemultumit, gata sa porneasca iar si iar pe bifurcatii nestiute, vesnic demonstrativ, mereu critic, pretentios, nu ti-ar spune o vorba buna, nu ti-ar recunoaste vreun merit in ruptul capului, tipul important, buricul pamantului, cel care le stie pe toate, dar care nu e in stare de iubire. Mai précis, sa iubeasca.
Poate ati intalnit genul acela de om moale, lipsit de vlaga, lipsit de esenta, plecat, vesnic submisiv, mereu conformist, ultimul pe lista perdantilor, tipul neimportant, anonimul de serviciu, cel fara de pareri, cel care nu conteaza, cel care nu e in stare sa iubeasca. Mai précis, sa se iubeasca.
Si unul si celalalt sunt bolnavi de neiubire. Primul nu poate darui iubirea, al doilea nu o poate accepta. Aparent, o fac, dar asa… cu indoiala in suflet. In sinea lor sunt macinati de fantoma Perfectiunii.
Primul este posesorul atator dorinte incat nu-l rabda inima sa renunte nici la pretentii, nici la agitatie, la nimic. La nimic! Mai ales ca, dintre toti, el ar fi cel mai indreptatit sa nu renunte, fiind cel mai aproape de atingerea Perfectiunii.
Al doilea nu are dorinte, a avut grija sa inabuse orice pui de dorinta in fasa, orice speranta, orice vis. Ar fi in stare sa renunte la tot. La tot! Mai ales ca este obisnuit si, dintre toti, el ar fi cel mai departe de atingerea Perfectiunii
Si unul, si celalalt, investesc in actiune, respectiv inactiune, tot atata energie. Iar acest deficit energetic se simte si se manifesta. La fel se intampla si cu deficitul de iubire.
Daca intalniti astfel de oameni, in terapie, sau la serviciu ori in vreo imprejurare, amintiti-le ca sunt perfecti in imperfectiunea lor; sau spuneti-le urmatoarea poveste pe care si Osho le-a spus-o altora .
Un rege s-a dus la un maestru zen ca sa invete arta gradinaritului. Maestrul l-a invatat timp de trei ani, iar regele si-a facut o gradina mare si frumoasa, in care lucrau sute de gradinari. Timp de trei ani, tot ce invata de la maestru experimenta in gradina sa. Dupa trei ani, gradina era gata, si regele l-a invitat pe maestru sa vina s-o vada. Regele avea mari emotii, pentru ca maestrul era foarte sever.
Acesta avea sa fie un fel de examen.
Si ca examenul sa fie trecut cu bine, au fost luate toate masurile de precautie pentru ca totul sa fie perfect. Numai atunci l-a adus regele pe maestru sa vada.
Insa maestrul s-a intristat chiar de la inceput. S-a uitat in jur, s-a plimbat prin toata gradina si, pe masura ce se uita, devenea tot mai grav. Regelui i s-a facut frica. Gravitatea maestrul nu prevestea nimic bun.
Luandu-si inima in dinti, regele a intrebat: „Ce s-a intamplat? De ce nu-mi spui? Te-ai intristat si tot clatini din cap. De ce ? Ce nu-ti place? Am facut tot dupa cum am invatat de la tine”.
Maestrul a spus: „Gradina asta este atat de terminata incat e moarta. De asta nu-mi place.
Trebuia sa ramana neterminata. Unde sunt frunzele vested? Nu vad nici o frunza uscata. Pe alei nu sunt frunze uscate, si nici in copaci frunze care sa fi ingalbenit. Unde sunt?”.
„Le-am spus gradinarilor mei sa le inlature pe toate, sa faca astfel incat gradina sa arate perfect”, a raspuns regele.
Iar maestrul a spus: „De asta arata atat de lipsita de stralucire si neinteresanta. Se vede de la o posta ca e facuta de om. Lucrurile lui Dumnezeu nu sunt niciodata terminate”.
Si maestrul a iesit grabit din gradina. S-a dus la mormanul de frunze vestede, care se afla dincolo de zidul gradinii, a luat o mana de frunze si s-a intors in gradina, unde le-a aruncat in vant.
Frunzele se jucau in vant, duse pe alei de adiere.
Incantat, maestrul a spus: „Uite cat de vie arata gradina!”
Frunzele fosneau in vant, sopteau ca niste fiinte vii. Acum gradina nu mai era moarta ca un cimitir. Fosnetul frunzelor se transformase in cantec, alungand linistea mormantala.
Citeste si Secretul relaxarii